[Eseu] Supraomul

Nu am de gând să fac trimiteri la concepția lui Friedrich Nietzsche în ceea ce privește supraomul, întrucât viziunea mea este fundamental diferită; rămâne de stabilit între ce marje. Nu intenționez nici să mă refer la alte conjecturi și idei ce au umplut golurile acestei noțiuni și continuă să o facă. Sper însă ca rândurile mele să cuantifice pictura propriei viziuni ca inechivocă, inteligibilă, cel puțin în punctele de interes pe care doresc să le ating.

Vădita abundență de opinii, de teorii și judecăți în legătură cu subiectul în discuție este ușor explicabilă: de secole bune, căutarea și conturarea unui șablon pentru emanciparea din om în supraom este tot mai accentuată; omul, în liniile ce îl definesc și etosul se vor a fi reconfigurate. Ascensiunea aceasta, cel puțin ideatică, ca militantism progresist, este întrucâtva firească luând în considerare evoluțiile din toate domeniile și ramurile ce se înrâuresc, în fața cărora potențialul nostru începe să pară depășit.

Există căutări vane și căutări ce se fructifică dincolo de așteptări. Nu știu dacă, la capătul acestei expediții social-filosofice se va desprinde un contur satisfăcător ori, din contră, dacă rezultatul va exista într-o măsură sau alta. Analizând delimitativ societatea noastră, e lesne de observat că există un număr mare de categorisiri ce-i pot fi aplicate. Și atunci, de unde ar trebui să purcedem pentru a contura acest concept? Nu ar trebui oare să existe, înainte de toate, o definiție a supraomului, pentru a înțelege năzuința emancipării? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ, întrucât metamorfozarea unui concept abstract într-unul și mai vag și căutarea unor necunoscute îmbucurătoare poate avea, în fapt, consecințe antinomice. Spre pildă, putem porni într-o direcție aparent novatoare, dar în esență tradițional-arhetipală. Aici intervine, desigur, o altă problemă reală: în ce măsură putem considera desuet factorul tradițional? Înaintând cu raționamentul, ne putem întreba la fel de just dacă progresismul exclude sau nu, automat, ceea ce societatea consideră instituții consacrate și obiceiuri. În mod firesc, acestea din urmă apar și dispar, se remodelează, se adaptează. Există și varianta întoarcerii la origini sau la tipologia generațiilor trecute, care este o tendință frecvent întâlnită chiar și astăzi.

Conținutul conceptului de supraom nu ar putea fi ilustrat decât exemplificativ, nu și limitativ, întrucât gradul său de abstractizare este ridicat; mai mult, simpla lui analiză poate duce la interpretări subiective, particularizate. Supraomul, în termenii cei mai simpli, poate fi descris ca o versiune îmbunătățită a omului actual, un soi de homo sapiens sapiens sapiens. Aici trebuie însă să întrerup firul gândirii și să aduc în discuție departajarea pe care o făcea Nietzsche: în viziunea lui, omul și supraomul se răgăseau și se regăsesc simultan în cadrul social-istoric, proporțiile dintre aceștia variind; de pildă, considera civilizațiile greacă și romană ca fiind dominate de morala supraomului. Lucrul pe care doream să îl punctez amintind acest fapt este acela că viziunea mea ar putea fi lesne înțeleasă ca fiind pesimistă. Din punctul meu de vedere, supraomul este ”cantitate neglijabilă” în prezent, dacă ar fi să urmez propria-mi analiză. Aș putea considera, simplificând lucrurile până la inexistență, că această formă evoluată nici măcar nu… există. Considerentul ar fi după cum urmează: supraomul nu învârte lumea și lumea nu se învârte după supraom. El este prototipul singuraticului aflat într-un con de umbră care se ridică peste mișmașurile și mașinațiunile de esență slabă ale celorlalți. Nu este interesat să domine, nu este stăpânit de dorințe fierbinți și de chinuitoarea boală a tiranului.

Supraomul, după părerea mea, este un ascet; dar unul atașat de lume. Un om pentru care vâlvătaia patimilor nu e nici măcar mocnită; un om avid de cunoaștere, un om analitic, însă plin de emoție pură, neștearsă. Nimeni nu iubește omul și nu dăruiește lumii mai mult decât el.

Și atunci, vă întreb: există supraoameni? Sau este o altă himeră menită să ne anime puțin mândria nejustificată, de semizei?

Dacă însă modelul de supraom gândit de mine este credibil, măcar în mici, infime proporții, atunci poate există o șansă de evoluție. Ceea ce pot însă afirma cu certitudine este că o societate de supraomeni nu poate și nu va exista nicicând. Nici măcar să impună morala lor maselor, în calitate de coordonatori de suflete. Iar dacă va fi, deja evoluția ne va fi pătruns dincolo de oase: nu vom mai fi simpli oameni.

4 gânduri despre „[Eseu] Supraomul

  1. Eu cred că există supraoameni, conform definiției tale, dar, așa cum ai spus, este vorba de o cantitate neglijabilă. Sunt pesimist, poate, dar nu mai cred că ei vor ajunge să coordoneze lumea, vreodată. Visam la asta o vreme, dar realitatea m-a izbit de prea multe ori pentru a mai putea crede în această himeră. Prostia e aproape indestructibilă, un supraom, nu. Cam aceasta e radiografia societăților de astăzi.
    Nobilă ideea textului tău. Te felicit din suflet!

    Apreciat de 1 persoană

  2. Supraomul tau este un sfant. Interesanta perspectiva si corecta cred.
    Sfintii sunt prin definitie deasupra oamenilor – deci niste supraoameni.
    Sunt posibili si sunt urmatoarea treapta logica a evolutiei, dar ma tem ca specia umana se va autoanihila inainte de a evolua spre sfintire.
    si nu cred ca sunt pesimista ci realista cand zic asta.
    tu pari a fi un idealist…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s