[Poezie] XVIII. Rămășița lumii

fire de nisip se scurg din colțuri de ochi,

vitraliile lumii vechi sunt sparte.

stră-stră-strănepotul unui pițigoi abia se clatină

pe creanga pietrificată, zborul lui e frânt.

 

zidul cariat și verde, cu mușchi jilav –

un spirit tot mai șters se reazemă de el,

munții-s acum șes, cei din urmă stau să cadă,

o umbră tot mai mare se întinde în zare.

 

și dintre toate cestea aflate în cădere,

dintre atâtea suflete fără noimă,

un prunc cu păr bălai, roș în obraji

e purtat în brațe cu lacrimă și foc.

 

din mormântul vechii lumi poate s-o îndura

lume nouă să rodească,

lume nouă, vie și senină,

din cel din urmă fir de dragoste.

 

Pitigoi_de_munte2_foto_Szabo_Jozsef

cezanne_evipo023_657_-10177-.bw

shadows-on-wall

6 gânduri despre „[Poezie] XVIII. Rămășița lumii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s