[Poezie] XXXII. cântul tristei iubiri

iris singuratic

în bătaia luminii crude a dimineții,

bolind în imagini –

lacul ca o întretăiere de duhuri,

la marginea căruia stau pierzătorii;

cu tine, am patru ochi și două priviri

 

lebăda îmi cântă dacă o pun în pat,

dar mor și eu prin moartea ei;

o pot iubi și fără să o ating –

nu vrea nicicum, zăbreliri de gene

 

dacă vânt nu va avea în zbor,

cât voi trăi îi voi sufla sub aripi

ea, albă și rece de-a pururi, pe lac

eu, iubind amar, sub unduiri de trestii

swan

6 gânduri despre „[Poezie] XXXII. cântul tristei iubiri

  1. Poezia ta pune o problemă delicată, în metafore atât de vizuale… Lebăda aceea albă – dragostea ideală din mintea noastră – rămâne de-a pururi neconsumată. Chinuitor de îmbietoare prin bogăția de trăiri și posibilități pe care le promite, dragostea, o dată smulsă visării pentru a fi materializată, devine o trăire efemeră. Realitatea este a muritorilor, ideaticul – este tărâmul zeilor!

    Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s